Imperfectiunile omenesti

" Dumnezeu ne-a creat imperfecti pentru a tinde spre perfectiune ". Dumnezeu ne-a creat pe noi pentru a tinde spre perfectiunea pe care doar o visam, iar acel vis nu este perfect. Corpul uman are caracteristicile lui liniare, este doar necesitate, este doar strictul necesar, nimic mai mult. Avem maini, picioare, ochi etc. sunt corpurile noastre lipsite de alte chitchuri. Folosim trupul si mintea asa cum vrem si cum putem, tindem incet spre perfectiune. Dar oare perfectiune inseamna sa atingem scopul nostru? Perfectiunea nu exista, deci nu poti nici s-o definesti. Trupul este o masca, iar mintea este adevaratul eu. In aceasta masca iti poti exprima sentimente, ganduri sau ce vrei, sub masca numai poti ascunde nimic, exista chiar si un punct vulnerabil prin care poti ajunge la ea, ochii. Ochii sunt cei care te dau de gol atunci cand minti, ochii spun mai mult de cuvinte, ochii vad ceea ce mintea nici nu-si poate inchipui. Mintea doar preia, asculta si da mai departe. Masca de prostie, de ironie, de rusine, de uratenie, de frumusete, de ura, de sinceritatea, de intelepciune, mastile care sunt doar masti, ele nu inseamna decat aspectul, sub masca poti efi xact invers sau exact la fel. Este omul, creatura neinteleasa de oameni nici pana in varful ochilor.
In adanc se afla adevarul, nu ascundeti adevarul, aratati celor care vor, oricare ar fi el, oricare ar fi ea. Nu va mai ascundeti sub masca, haideti sa iesim cu totii la iveala, ca fluturii. Sa iesim odata cu vara, sa iesim afara si sa aratam oricui. Haideti sa ne recream si sa fim cei care eram inainte, sa nu mai ascundem dragostea aproapelui in aceasta masca, fiindca o s-o uitati. Cu timpul ai sa uiti ca ai trait sub masca si atunci cand ai sa ti-o dai jos ai sa vezi ca au cazut cele din masca, iar masca va ramane doar o masca. Tu vei ramane tot tu in privirea celorlalti, iar in a ta... nici nu vei mai exista.

Ok, sa inteleg ca nu vreti sa scrieti cu degetele pe tastatura. Ma bucur ca totusi sunteti cativa care citesc acest micut blog de cuvinte.

Ce puteti sa-mi spuneti voi mie? Folositi-va mintea si degetele. Comentati-va vara! Scrieti cuvinte!!!

Visul verii

Vara este cel mai misto anotimp. Vara m-am nascut, de acolo a inceput totul. Vara mergem la mare, dar nu-mi place apa de la noi, lucrul care imi place asa mult la mare sunt serile petrecute pe faleza, plimbandu-te langa mal, ascultand valurile, singur sau cu cineva. Vara este anotimpul cel mai cald, in care daca te plimbi mult pe afara ai sa vrei apa, dar sa nu primesti, sa iti controlezi acest instinct de a bea apa cand iti este cald, sa bei apa cand ti-e frig. Vara, daca stai inauntru sa constati ca e mai frig afara. Vara sentimentele ies la iveala ca fluturii din cocon, iar fluturii se imperecheaza.
Imi aduc aminte de reclama de la televizor in care iti poveste viata unei libelule: tu daca ai trai doar o zi ce ai face? Dar ultimele cuvinte pe care le-ai spune? Singurele cuvinte care le-as putea spune sunt : mi-a placut. Viata este frumoasa, daca sti s-o traiesti.
Tot vara voi face cele mai interesante lucruri. Vara unui an din viitor eu voi fi plecat de aici, din tara asta plina cu flori de praf, voi fi in alta parte, in Japonia sa descopar traditiile lor, stilul lor de viata, care ma va imbratisa si pe mine. Religia lor este atat de profunda, insasi ei sunt: " In spatele acestei false buna vointe se afla un izvor de sentimente ". Acolo imi voi petrece o perioada lunga de timp, ca in final sa ma intorc in aceeasi Romanie, mai plin de ganduri decat eram inainte, sa-mi dau trupul pe mana oamenilor de aceeasi nationalitate ca a mea, sa mor tot vara.

63 de zile, sa vina vara...

Earth Hour

Ce earth hour? Mare economie ce facem daca stingem luminile de la buton din casa.

Calculatorul, meciul de la televizor, psp-ul, nintendo-ul, toate restu deschise. Eu nu am decat tastatura si monitorul, nici boxele nu functioneaza.

Fiti economi, traiti ca-n pestera cu laptopul sub plapuma si castile in urechi.
Fiti mandri ca aveti macar lumina stinsa, unii vecini au casetofonul dat cat mai tare, dar luminile inchise. Unde s-a dus Romania? Oare s-a dus spre bine?
Am vazut intr-o zi la Unirii, langa magazin ceva ce m-a lasat cu gura infipta in asfalt. O gasca de indieni prezentau mai multe lucruri concepute din gunoi si prelucrate cu deseuri. Ceea ce mi-a placut a fost cortul din plasa cu perne din sticle de suc ( Sprite, Dorna etc.).

Un imperiu al ironiei

Un imperiu al ironiei, un imperiu plin doar cu ironie care incet, incet se transforma in tristete fara vorbe. Sunt acele lacrimi care curg mute in suflet, care cu timpul iti provoaca alte dureri. Aici am ajuns din cauza mea? Am ajuns in fata prafului din imperiu, care candva era stralucitor, nu ca acum, o simpla ruina uitata si ocolita. Anii trec, zilele, minutele, nimeni nu te asteapta pe tine, pe mine. Aici eu am ajuns, pe treptele reci din piatra ale frumosului palat de altadata. In cinstea lui inchin acum o lacrima de apa. Dar nici lacrima nu tine mult, vantul a batut plin de sentimente si a luat-o. Sentimente pe care nu credeai vreodata sa le simti, dragostea nesilita. Ura preconceputa care numai din cauza altora a devenit ceea ce e este intr-un sfarsit indiferenta. Dintr-un foc marunt iti schimbi cursul. Dar cineva observa? Poate nu vrea sa spuna sau poate nici nu si-a dat seama. In fapt este vina mea, eu plin de incredere, urcat pe tron m-am dus spre pieire. Ca un rege urat de supusi, in final ajunge cu capul la picioare sau cu genunchii pe jos in fata tronului gol, care va ramane asa cum e. Ai fost rege, iar acum esti un cersetor. Ceri sa te urci inapoi pe tron, ceri iertarea cu rasplata, ceri ce nu se va intampla. Nu se va intampla pentru ca nu vei mai vrea. Atunci cand esti pe ultima treapta, cu mana langa coroana, atunci vei sti unde ai ajuns din cauza acelui tron sfidator care doreste sa se hraneasca cu tine, sa te consume pana la ultima lacrima. Si te intorci inapoi, pe trepte acolo unde erai si mai devreme, acolo unde cereai iertare. Cereti iertare, dar nu cu rasplata. Rasplata se va vedea in timp, in vorbe sau in sentimente. Va trebui sa cobori, sa accepti ca ai coborat si sa nu vrei sa te mai intorci.
Am pus coroana pe umarul tronului, iar pe mine m-am mutat in spatele lui.

Specialitatea casei

- Astazi draga domule v-as putea oferi putin din specialitatea casei, doar asa... sa-i prindeti gustu.
- Mah, tu nu pricepi?
- Draga domule... nu, nu pricep.
- Am spus: As dori sa ma uimiti; acum adaug: Lovitima cu cea mai buna delicatese pe care o aveti la indemana bucatarului tau.
- Domule... daca nu sunt prea nesabuit sa va spun ca nu am inteles nimic din ceea ce ati spus as fi prea lipsit de obraz?
- Nu mah, spune.
- Nu am inteles ce mi-ati spus.
- Am spus: as dori sa ma uimiti; totodata am mai si adaugat ceva : lovitima cu cea mai buna delicatese pe care o aveti la mana bucatarului. Acum ai inteles?
- Imi pare rau... dar nu.
- Mah... casca urechile, mintea si beleste ochii aici, ca e ultima oara cand iti mai repet asta; adumi ce vrei.
- Bine domule, cat ati clipi, va aduc ceea ce mi-ati cerut.
Peste vreo... 5 clipituri:
- Poftiti comanda. Pofta buna !
- Alooo?
- Da?
- Am spus sa ma uimiti.
- Da domnule, aveti dreptate.
- ...
- V-am adus exact ceea ce mi-ati cerut. Altceva mai doriti?
- Altceva mai aveti?
- Da bineinteles.
- Precum?
- Precum o alte tavi pline cu diverse. Daca doriti va pot aduce un tort de fericire sau daca nu, v-as putea oferi o ceasca amara de tristete.
- Zahar aveti?
- Desigur.
- Un plic atunci.
- Imediat.
Pleca chelnerul. Dupa 25 de minute...

Mai are rost?

Doar 11 intrebari:
Mai are rost sa speram?
Mai are rost sa credem?
Mai are rost sa privim?
Mai are rost sa gandim?
Mai are rost sa amintim?
Mai are rost sa spunem ceva?
Mai are rost sa dorim ceva?
Mai are rost sa va fac publice aceste ganduri?
Mai are rost acest blog?
Mai are rost sa va intreb?
Mai are rost sa va intrebati?

Iarasi Tu

Esti chiar Tu din nou? Nu, doar o umila amintire a Ei.
Si acum sunt pe strazi ca si atunci, unde aceeasi banca goala ne astepta, cu suruburile in fier si lemn, iar pe lemn: " Primaria sectorului 2 "; aceleasi pietre puse in asa fel incat sa formeze cele 3 usi, aceeasi copaci, acelasi peisaj care mi se parea special inca de dinainte sa te cunosc. Aceleasi strazi ca si acum aveau ceva special, acel special erau chiar Tu. Strada pe care acum inca locuiesc era speciala inca de dinainte sa realizez ca sunt pe ea. Cainii fara fete scoteau aceleasi sunete ca si acum, stranii. Leaganul care atunci nu era e mai special, acum il vad si eu. Copacii ale caror radacini ieseau din pamant in scopul de a te impiedica si a cadea "fix" in praf, unde iti aduceai din nou aminte cine erai. Toate acestea erau peisajul, iar fara tine acolo nici nu-l mai vad. Erai singura care credeam ca intelege, erai totul, dar doar un tot, nimic mai mult.
Stelele seamana, de aceea spun ca steaua pe care am vazut-o candva la mare, intr-o noapte, unde pe nisip, aproape de apa, cea mai luminoasa stea, amplificata de valuri, era aceeasi pe care am vazut-o noi doi, doua personaje de poveste [...]

Eu sunt eu, Tu esti tu, impreuna ne creem pe noi. Acum, aici sunt numai eu, eu m-am schimbat, tu la fel, fiecare vrea pe drumul lui, insa un singur lucru a ramas... peisajul si insasi noi.

Pierdere

Cand vei pleca?
Daca vei pleca, eu te voi astepta
Cu un trandafir,
O lumanare
Si cativa pasi.
Un izvor tainic va ramane-n urma,
Iar umbra ta va disparea.
Eu voi sta,
Voi sta si voi astepta
Timpul va trece pe langa mine,
Ma va lasa un mos cu parul alb,
Cu barba pana la luna,
Urcand o scara.
In urma mea,
Numai praf va mai fi
Si cateva picaturi de ceara
In forme rotunde.

Unde esti?
Eu nu te vad
Mai esti?
Numai esti
Ai fost?
Vei fi.
Acum nu esti...

Litere

Intr-o incapere goala, asezat in pat, cu stiloul fara cerneala, un caiet asezat in fata ochilor, un geam deschis si eu incercand sa va spun ceva. Oare ce mai era de spus? Mai aveam ce spune acum? Oare nu am pierdut deja? De ce as vrea sa spun ceva? De ce nu? Stiloul asta merge? Cerneala mai am? Caietul nu s-a terminat? Mai am foi goale? Pot sa scriu? Acum? Ce sa scriu? Lipsa de inspiratie? Nu? Exista inspiratie? Oamenii o au? Dar cine? Noi suntem oamenii? Da? Si de ce suntem noi oamenii? De ce nu stim? Cum vorbim? Prin cuvinte? Si literele? Le folosim la scris? Ce scris? Nu mai am cerneala.

O a treia lupta, The End

Tot in urma filmului, dupa cateva momente de dezghet mai dau o lupta cu mine, sau doar un pact. O lupta muta, sau pactul dorintelor. Ei au destinul, eu am dorintele, visele, gandurile, amintirile si mintea. Cu onoare le indeplinesc, visez, gandesc, aduc aminte si depozitez. Si lupta numai e... O fi disparut de tot? Poate a trecut " varsta ". Doar dupa doua lupte? Doua lupte lungi si late in care am si pierdut, am si castigat. Pierderea a avut un scop, scopul de a ma aduce cu picioarele pe pamant, iar castigul nici nu a fost. Prima lupta a fost ca un cuprins cu cateva momente dure, si nici alea nu stiu cat de dure erau. A fost o lupta, un cuprins si asta. Asta cred ca este lupta pentru destin, destinul meu, de ami asculta gandurile si dorintele, de vedea si revedea visele si amintirile, iar locul de tinut toate astea este insasi mintea. Si onoarea? N-am onoarea, nici nu stiu ce-i aia.
Toatea astea creeaza un razboi? Da, mai multe lupte purtate inseamna razboi. Dar nu este decat o lupta si un cuprins, nu exista si o a doua lupta, decat daca asta devine lupta, iar pentru a deveni o lupta trebuie sa aiba un subiect de infruntat.
Destinul si onoarea. Dorintele, visele, gandurile si amintirile mintii.

Legenda samuraiului

Sunt de-a dreptu stupefiat. Tocmai s-a terminat fimul " Ultimul samurai " in care se vorbeste despre un american care lupta impotriva samurailor, in final el lupta de partea lor. Japonia are o istorie, un prezent si o cultura interesanta, florile perfecte sau moartea de rusina. Ca sa fiu sincer nu am inteles cu adevarat nici macar un mesaj al filmului, dar m-a facut sa imi mai adaug inca cateva intrebari, atat de interesante, atat de straine. Mi-a schimbat cu totul parerea neconceputa pe care o aveam despre Japonia, singurul lucru cunoscut fiind doar orezul. Am aflat un tip de onoare, care intradevar numai exista in vremurile astea, nici nu avem pentru ce. Am aflat dorinta japonezilor, indeplinirea destinelor lor. Ei isi descopera destinele in final, nu mor fara sa-si cunoasca destinul. Nici macar nu-i poti compara cu noi, noi nu ne stim destinele pentru ca noi nici nu cautam, noi nici nu ne intrebam, nu ne-a mai dus gandul la destin de mult sau niciodata. Pentru noi sunt doar cuvinte uitate, cuvinte pe care nu le intelegem, nu le folosim si nu le cautam: cunvinte moarte.

Continuati sau puneti capat !

Acest weekend va voi lasa pe voi, cititorii sa-mi continuati blogul. Lasati un comentariu, daca imi place poate il postez. Va rog, faceti din comentarile voastre ce vreti mie nu-mi pasa, eu doar citesc si poate postez.

Lupta a doua, dragostea

A doua lupta cu mintea mea este plina de dragoste. Este lupta cu dragostea, este acel tot de care va spuneam. Acum simt gaura lasata de el si simt cum nu se umple. Poate nu am asteptat indeajuns, poate. Dar de ce, de ce am mai dat inca odata fara nici o garantie ca voi primi inapoi si voi umple golul? Pentru ca am inchis ochii, am fost orbit, nu am mai putut vedea din cauza acestei iubiri ireale care in fapt nu a existat decat in mine. Chiat credeam ca exista, dar m-am inselat. Am clipit in momentele in care puteam observa adevarul, nu mi-a pasat. Am trait orbeste in continuare fara intrebari, fara raspunsuri. Am urmat cursul, cursul precedent, cursul pe care l-am trait deja si de care m-am indepartat acum, il urasc din nou.
Am pierdut, ma dau batut, numai incerc. E ca o piatra care stationeaza pe un rau. Apa raului continua sa curga, dar piatra ramane, ea sta singurica si isi aduce aminte.
Acum plang, in gand si pe fata. Imi curg rauri pe fata de la ochi pana la barbie, apoi pe picioare. Simt golul pe care l-am facut tot eu. Tot eu mi-am facut acest rau, tot eu m-am adus in starea in care sunt. Starea pierderii a ceva scump, iar cel mai scump obiect pe care il detine omul este dragostea, dragostea care nu poate fi cumparata, dragostea pura, dragostea pe care nu o poti explica in cuvinte, doar privirile o pot arata intradevar. Iar acum privirile mele nu arata decat tristetea, ruptura din suflet, gaurica.
Am pierdut, iar acest lucru nu-l voi uita. Am pierdut din nou.

Prima lupta

Eram azi in starea de dupa o alta. Ca si curatenia dupa o petrecere, singur te chinui desi n-ai fost singur in ziua petrecerii. Ce mai conteaza, acum te reculegi. Te repui si te ordonezi in minte. Gandurile le pui in sertare, visele la locul lor ascuns, iar celelalte amintiri le rascolesti incercand sa scapi de ele, tocmai prin intermediul gandului. Afara era asa frumos, era cam rece, dar era totusi frumos. Acelasi peisaj din curte, aceiasi vecini, nimic anormal. Eram doar eu, in camaruta mea simpatica si atat de obisnuita. Imi placea, pentru mine era ceva special, e ca un obiect de pret pe care il primesti de la cineva important tie. Ce facea camera mea speciala in punctul altcuiva in afara de mine? Poate ca e destul de ciudata, poate ca in ea stau eu, poate ca nici nu e speciala, poate e doar o camera obisnuita in care traieste un simplu om. Un om ale caror limite ale imaginatiei trec de fereastra camerei. Capetele liniilor mintii mele nu se vad, sunt undeva departe, sunt pierdut in neant. M-am ratacit in starea de altadata pe care o rapuneam cu o lovitura scurta, iar ea pleca si nu se mai intorcea. Acum numai e asa, acum trebuie sa astept mult ca sa pot da o singura lovitura, lovitura slaba care nu rapune amintirea, continua sa ma framante, sa nu ma lase in pace, sa imi tot dea tarcoale, sa ma inconjoare si cu timpul sa ma doboare, dar nu. Eu nu voi lasa ca ceva sa ma domine, fie ca e inteligenta, fie ca e prostia, nu trebuie sa las pe cineva sau ceva sa ma domine, nu vreau sa ma consider ca intr-o cusca in care sunt hranit regulat si scos afara regulat si tot regulat invatat cate ceva. Vreau sa zbor, sa ma pierd in bolta cereasca, sa fiu mai liber ca pasarea, sa traiesc din darnicia si bunatatea unor oameni care imi vor pune niste firmituri de paine la pervaz, iar eu usor, usor sa cobor, sa mananc si sa plec din nou in calatoria cea mai lunga, cea mai plina de pericole, necunoscutul drum mai departe.
Nu, gata ! Nu ma mai las dominat de minte, ma voi lupta cu ea, o voi domesticii si o voi folosi, caci fara ea nu pot face nimic. Acesta este o lupta pe care trebuie s-o port singur. Aceasta lupta va deveni razboi, iar acest razboi voi deveni inapoi eu.

Numai mesaje triste. Undei fericirea?

Un mesaj trist spus urat, adevarat si o dorinta.
Undei fericirea? Unde sunt clipele frumoase? Au disparut, numai sunt decat la tine in visele micute care incep sa inceteze si ele. Nu te opri, continua sa visezi, continua sa ai dorinte, nu numai eliberarea din criza asta economica care a aparut numai din cauza noastra, a oamenilor. Dorinta de a vrea mai multi bani. De ce? Poti fi fericit si fara bani, poti avea dorinte si fara bani, poti face multe si fara bani. Banii nu sunt altceva decat niste bucati de plastic. Asa ne cumparam noi fericirea. Numai exista ceva frumos fara sa coste. Asta crede toata lumea, dar ascultati la mine: fericirea inca exista. Trebuie doar sa fi indeajuns de treaz incat s-o poti vedea si s-o traiesti, nu s-o lasi sa treaca. Nu lasa sa treaca clipe de fericire fara ca tu sa le traiesti. Traiestele din plin caci altele nu vei mai primi. Obisnuiestete cu ce ai si nu cauta mai mult. Asta ne-a adus in locul in care suntem, prapastia dorintelor false. Vrei mai mult? Gandeste ca fiecare zi care trece, fiecare minut iti aduc tie ceva, te imbatranesc. Si cu timpul aduni atatea minute, atatea zile care sunt grele si te dobor si cazi, te sfarsesti cu gandul la bucata de pamant goala in care vroiai sa ajungi.
Nu spun ca nu poti ajunge, dar este goala. Nu vei gasi nimic acolo, iar de intors inapoi nu vei mai putea. Si atunci ai sa recurgi la cea mai mare prostie: sa te omori, sa scapi in felul asta de prostia ta. Sa scapi de prostia ta tot prin prostie. Nu fiti prosti! Continuati, carativa crucea si nu incercati sa furati o alta pentru ca va pacaliti, veti alege crucea care vi se pare mai usoara acum, vei trai putin timp fara necazuri, dar dupa constiinta isi va spune cuvantul. Cuvantul greu, prostia pe care ai facut-o, clipele pe care le-ai omorat, pacatele pe care le-ai savarsit, toate astea se vor aduna si vor deveni tot mai grele, apoi ele te vor rapune.
Astai viitorul daca noi nu miscam.

- dialog.

- Buna seara.
- Salut. Ce mai faci?
- Acum?
- Logic, acum te-am intrebat.
- Ma intreb cine esti. Cine esti?
- Eu?
- Da, pe tine te-am intrebat.
- Sunt un anume personaj care vorbeste cu tine. Tu ?
- Eu?
- Da. Cine esti?
- Eu sunt persoana cu care vorbesti, care de altfel nu te asculta.
- Nu ma asculti?
- Nu.
- Nu te cred.
- Nici eu pe tine.
- Poftim?
- Nimic, nu ma asculti. Vorbesc degeaba cu tine.

Un titlu banal

Cu mana la bec, urcat pe un scaun, folosind doar 5 degete degerate va scriu...
Iubesc ploaia, dar nu imi place.
Imi plac oamenii, ca si pe unt.
Urasc scoala ca si pe rosie.
Gusturile mele? Nah... doar niste idei care imi vin pe moment. Sa nu ma injurati pentru asta, exista linia aia de injuraturi( cumparati un ziar si uitativa ), nu va descarcati tocmai pe mine. M-am saturat, m-am plictisit de atatea reprosuri aduse la adresa mea spuse in nume de rau sau de bine.
Ce incerc sa va spun? Spuneti-mi, eu nu stiu.
Senzatii tari?
Muzica buna?
Un film amuzant?
O zi de cacat?
Asta face viata frumoasa? Sau doar un moment?
Confuz, pierdut. Lasa-ti ca trece...
Arsi !!! M-am fript, am tinut mana prea mult la lumina becului care arde dupa un moment. Il opresc si ma intorc.
Unde? Cu fata la calculator. Ba nu, m-am intors cu fata mintii in alta parte, delirez. Pardon, ma scuzati.

Descoperirea Nimicului

Bah... azi m-am trezit la 7.30. Cum am reusit nu stiu, dar culmea era ca nici nu m-am mai culcat la loc. Deci, eram in picioare la 7.31. Mi-am facut obisnuitul dus cu apa neutra, strigatele salbatice " Iesi mai repede " si apoi inapoi in camaruta mea. M-am uitat la perete, peretele pe care aseara era un tablou. Acum nu mai e. Aseara l-am dat jos si langa cui am desenat o luna micuta. De ce? Daia, de unde vrei sa stiu, mi-a venit si mie. Si ca sa nu fie 'single' am mai desenat si peretele de sub birou. Ma aplec, ma impiedic, cad si... desenul in creion era inca acolo. Aceleasi linii abstracte langa un cerc, neatinse. Ce-am visat aseara? Nimic. Dar nu exista nimic. Atunci ce am visat? Tot nimic. Nu se poate, nu exista. Si mi-am framantat gandurile din cap, nu mai mult de 5 minute si mi-am dat dreptate: Nimicul chiar exista.
Eram in tricou si imi era cald. Mi-am pus o jacheta si am deschis geamul. Ce frumos era. A plouat cu ceva timp inainte, improspatand aerul imprastiat de vant prin nuante molcome, reci si foarte placute. Dihaniile domestice ale vecinilor nu scoteau sunete, era liniste, iar linistea nu o intrerupea decat sunetul vantului. In fata ochilor, prin jumatatea stanga a geamului care era inchis, aveam o planta. Se numea ' Mana Maicii Domnului ', era inalta, urcata pe peretele comun cu vecinul Emil, pe care mai bine nu vi-l descriu, as strica peisajul.
Cerul era aproape tot acoperit cu nori. Universul inca dormea, iar eu ii priveam somnul. Un somn linistit aproape alb, plin de lumina. Soarele si luna erau deasupra, nu se vedeau, erau ascunsi, poate dormeau...

In final...

Nu stiu, e bine nu-i bine, dar va spun:
In final am sa vorbesc despre mine, despre cum vad eu in mare si despre cum gandesc.
Sunt blond, am ochii caprui, nu foarte inalt. Am o minte foarte incurcata, care mie imi place. Sunt interesat de orice ma inconjuara, orice exista, exista si la mine in minte. Nici un lucru nu a scapat, totul este acolo sub par, sub piele si os. Nu o sa ma credeti, dar voi incerca sa va explic...
Fiind interesat de tot inseamna ca nimic nu-mi lipseste. Mintea este un tot cu sertare. Sertarele pot fi deschise sau inchise. Ochii la fel, urechile deasemenea. In general am ochii si urechile deschise, chiar si in somn. Nu ma credeti dala care doarme iepureste pentru ca nu sunt. De cele mai multe ori dorm cu fata in sus si am mintea plina de amintiri. Pot spune ca sunt in visator, dar eu nu ma consider. De fapt nici nu sunt. Eu visez, poate, doar la ce exista. Si in final... orice vis va deveni realitate, ceea ce inseamna ca numai e vis. Sunt destul de increzator si de aceea spun de acum : oamenii vor distruge lumea si nu cred ca exista o cale de intoarcere, nu cred ca cineva o poate salva din starea in care e. Starea in care e este frumoasa, cel putin din vederea mea, a unui copil ticnit de 14 ani care se considera mare si tare de-l i-a vantu' de la simpla rafala a vantului. Sunt plapand, dar nu ma rup. In alt final va mai pot spune ca lumea ma considera un prost. Lumea vorbeste de fata cu mine lucruri pe care ei cred ca nu le inteleg, ceea ce e cu adevarat real. Oi fi surd? Oi fi, dar nu sunt prost. Nu-mi place sa fiu considerat prost, dar in unele cazuri da, e bine, dar sa nu exageram. In penultimul final va spun ca sunt plin de ironie, plin de dau pe afara.
Si bineinteles, in ultimul final va spun.... va spun ca am uitat ca exista.

Aparent exista, real...

Dragostea reala, adevarata si neconditionata. Este dragostea la a suta vedere pe care nici acum nu o vezi cum trebuie. Este doar dragoste, doar un amestec de sentimente. Sentimentul de ura condimentat. Lacrimile transformate in zambete. Insasi tristetea preschimbata in nori. Cu ochii in luna si in stele cu mintea vraiste in parti de vis. O fi? Este, am vazut-o cu ochii mei, ochi de cartita sub pamant si tot am vazut-o. Trebuie doar sa crezi, sa nu-ti pierzi sentimentele, sa-ti asezi in minte un nor care sa acopere toata mintea, iar amintirile frumoase sa fie comparate cu soarele de pe un cer albastru. Iar seara pe o banca sa stai si sa privesti o stea, o luna, sau cu ochii inchisi sa ti-o imaginezi.
Deschideti inima, uitate in ea sa vezi, sa vezi...

Monotonia chiorilor

Multi oameni sunt chiori. Nu in sensul ca nu vad cu un ochi sau sunt aproape orbi, in sensul ca nu vad lucrurile marunte din jurul lor, nu vad decat ceea ce vor sau ceea ce lea fost introdus in minte de cineva, ceva.
Lume! Uitativa in jur, uitativa la tot ce va inconjuara. Nu mai fiti asa inchisi la minte, nu va mai uitati la televizor, la stiri, in ziare. Punetiva mainile pe o carte si o cititi. Nu va lasati influentati de tot ce auziti. In final totul are un rost.
Precum invatatul, cititul, privitul si chiar observatul. Nu inveti pentru moment, inveti pentru tine. Citesti pentru a pune ceva in mintea oricum goala.
Priviti! Priviti pe cer soarele, observatil si ganditiva la el. Ganditiva ca la un semn, ganditiva ca ne vegheaza, ganditi macar ceva. Observati oamenii, cititii si invatatii. Obiceiurile lor, infatisarea, tot. Nu-i uita pe ei pentru ca ai sa te sperii cand ai sa te uiti in oglinda. Ai sa spui ca e un poster, nu ai sa te recunosti pe insasi Tu, Acela si chiar totul. Tu esti ca un complex, tu cu gandurile si amintirele tale poti fi mai presus decat ceilalti, dar nu-i domina. Lasai sa se considera liberi, lasai in libertatea lor, lasai sa traiasca fara tine si fara ceva. Tu sa-ti urmezi calea si sa privesti, sa-i privesti cum se duc orbeste spre bucata de pamant care nu are nimic, decat ca e un spatiu gol intre. Lasai sa moara de curiozitate, de foame, de setea unor amintiri, a unor ganduri mai frumoase, a unor alte locuri. Privestei cum se duc...

Cursul

Pe Secunda sunt 5 Minute.
In aceste 5 Minute 2 le lucreaza dinastia Mare, iar celelalte 3 dinastia Mica.

" In timp ce ceilalti lucreaza noi ne odihnim. "
spusa prin vorbe de catre: Gigant, dinastia Mare

" In timp ce ei lucreaza restul se odihneste. "
spusa prin cuvinte de catre: Scama, dinastia Mica

Dinastia Mare

Acesta este un alt Micut. El face parte din dinastia Mare, poate din cauza dimensiunilor, poate din cauza functiilor.
Ei au rolul de a vana hrana si de a o manca. De asemenea mai au rolul si de ai proteja pe ceilalti, de a alunga pericolul de langa camine.
Pentru a vana hrana ei se folosesc de lopetiile celor din dinastia Mica. Lucreaza doar 2 Minute, avand astfel 3 pentru odihna, formand astfel un singur curs, de 5 Minute.

Viata unui fir de iarba

Astazi am stat si m-am uitat pe geam la un fir de iarba. Ma intrebam despre viata lui, despre cum traieste, despre ce vede si ce parere are. Am stat si m-am uitat mult, adica destul de mult, iar dupa ceva timp indelungat am reusit sa-mi raspund la cateva intrebari.
In majoritatea timpului este verde si traieste cu ajutorul hranei pe care si-o procura singur din pamant si cu ajutorul soarelui, nu prea puternic.
Daca ar vedea, ar vedea multe: ar vedea lumea schimbanduse, la propriu si la figurat; ar observa trecerea anotimpurilor si a zilelor cu o mare finete, iar parerea lui despre asta inca n-am reusit sa o aflu. Va fi o calatorie lunga pe care nu cred ca o voi strabate, voi lasa lumea in pace, ma voi retrage usor din viata lui si-l voi lasa sa-si continue viata, oricum ar fi ea. Si nu stiu de ce o las, deobcei sunt insistent, exagerat chiar. Si totusi azi nu voi mai cauta niciun fel de raspuns sau intrebare in privinta vietii, nu voi mai filozofa, voi continua sa pasesc in ritmul frunzelor, nu al ierbii. Pe iarba o voi lasa in pace de azi pana la sfarsitul infinitului. Am trait langa ea de mic, am avut iarba in curte de cand m-am nascut, am vazut-o si am admirat-o indeajuns. M-am holbat la ea, mi-am pus mii si mii de intrebari ca sa ma contrazic in final. Nu ma voi mai intreba nimic de iarba, punct...
Acum ma intreb ce voi face fara firul de iarba la mine in minte.
Dar nu il voi scoate. Lucrurile ce le ai in cap nu le poti scoate, raman acolo intr-un sertar ascuns de ochii curiosi. Asta m-a linistit un pic, dar in acelasi timp m-a dereglat. Fara intrebari la adresa ierbii va fi ca un gol la mine in minte. Gandurile vor circula ocolind sertarul care acum e inchis. Si simt cum o parte din mine s-a stins, s-a refugiat pe veci in adancul somn al mintii, intr-un sertar fara pamant unde soarele nu apune si nu rasare. Aceea parte va muri si eu chiar daca stiu asta nu voi face nimic pentru a o ajuta. Mori ca sa te nasti si nu trebuie sa te opui mortii, dar nici s-o astepti. Nu trebuie bagata in seama, lasata sa vina fara graba la tine, cel care a omorat la randui mai multe ganduri decat isi poate imagina.
Nu-ti poti imagina ceva ce nu sti. Nu stim ca cu fiecare clipa care trece pe langa noi omoram. Fie aceea clipa, fie o alta, fie o parte din tine, fie o parte din altcineva, fie nimic. Atunci cand vei reusi ca intr-o clipa sa nu omori nimic, vei fi Imposibilul. Cel care a reusit, dar nu a facut nimic si nu e Imposibilul. Doar gandul te duce la Imposibil, dar dupa ce te lasi pagubasi ca nu ai reusit omori, omori unicul gand care te putea duce la Imposibil.
Apoi descoperi noi ganduri pe care incerci sa le pui in practica si nu-ti dai seama ca e doar o incercare, incercarea pe care o incerci, nu reusesti si o lasi. Acesta este Imposibilul, incapacitatea de a reusi din prima, de a gresi omorand.

Momente

Cateaodata am momente in care nu am chef de nimic, doar sa stau si sa nu fac aproape nimic. Or fi momente triste in care imi aduc aminte de intamplari, or fi momente prea fericite incat nu-mi mai vine sa fac nimic. Eu unul inclin sa cred ca de cele mai multe ori sunt intamplari triste care acum vin potop in gandurile mele, iar gandurile mele erau asa de banale. Nu ma gandeam la ceva anume, pur si simplu pluteam in seninatatea vietii si visam. Eram intr-o stare de gheata, corpul imi era cald, dar inauntru eram rece ca o statuie, nu ma puteam misca. Era ca si cand sufletul meu a plecat, iar trupul a ramas sa se miste in voia vantului.
Iar apoi, brusc, cineva pune lumina. O lumina orbitoare, dar care ma trezit si m-a readus unde eram, intamplarile. Intamplari triste la care nu-mi placea sa ma gandesc, dar trebuia. Trebuia sa-mi dau seama ca am gresit. Trebuia sa-mi cer scuze. Dar oare avea un efect? Nu cred, dar eu trebuia sa-mi cer scuze, macar sa ma iert eu pe mine si apoi poate cu timpul ma iarta si celalalt.
A trecut timpul, timpul zboara pe langa tine fara sa te astepte, iar tu ori il prinzi ori nu. E alegerea ta pe care trebuie s-o faci singur, neinfluentat de nimeni.
Si iar sar de la subiect. Dar ce as mai putea spune? Un simplu Iartama nu stiu daca e indeajuns, dar chiar imi pare rau.

Calendarul Micutilor

o Ora ( un an ) = 60 Minute ( zile )
o Secunda ( saptamana ) = 5 Minute ( zile )
o Sutime ( luna ) = 6 Secunde ( saptamani )
Sarbatori:
Minutul 30 - schimbarea Sutimii
Minutul 1 - o noua Era
Minutul 60 - Apocalipsa
numele Minutelor:
Minutul 1 ( luni )
Minutul 2 ( miercuri )
Minutul 3 ( vineri )
Minutul 4 ( sambata )
Minutul 5 ( duminica )

Dinastia Mica

Acesta este un Micut. Micutii sunt imapartiti in doua dinastii, dinastia Mare si cea Mica. El face parte din dinastia Mica.
Aceasta dinastie are rolul de a culege roadele pamantului si de a construi pesteri pentru locuit si pesteri pentru depozitare. In cele de locuit locuiesc ~ 3 Micuti. In cele pentru depozitare sunt tinute: lemne, cocos, paie. Ele sunt construite prin saparea in piatra cu ajutorul unei lopeti.
Construirea unor astfel de pesteri poate dura ~ 5 Minute.
Cei din dinastia Mica avand 2 Minute de odihna din 5.

Nemurirea...

Toata lumea considera ca poate gasi nemurirea sufletului. Va inselati. Nemurirea sufletului este gasita deja, sufletul nu va muri niciodata, nu se va naste, va ramane acelasi, infinit. Nemurirea trupului nu a fost gasit niciodata, si nici nu se va gasi. Dumnezeu nu ne va da voie sa fim nemuritori trupeste. Ne da viata asta ca sa observam, sa aflam, dar nu sa traim vesnic in ea. Nici nu vei vrea sa traiesti atat, sa vezi lumea si sa faci acelasi lucru zi de zi pentru 200 de ani. Vei dori ceva nou, iar aceea este calatoria sufletului, calatoria pe care dupa ce-ti moare trupul asta vei trece in altul sau vei trai doar in suflet.
Lucrul pe care mi-l doresc eu este sa gasesc nemurirea mintii. Sa ai mintea limpede, nealterata, frumoasa si intortocheata, dar in ansamblu simpla. Mai simpla si mai curata ca lacrima, dar aglomerata cu amintiri si ganduri confuze care le vei descoperi cu timpul. O minte nevinovata de copil care nu-si da seama ce e bine si ce e rau. Curajosul care se pune cu cele mai fioaroase fiinte fara sa-si dea seama de ce face si ce inseamna. Sa iubesti fara sa vrei. Sa te observi cum treci prin toate sectiunile vietii. Iar apoi, dupa ce ai trecut de nevinovatie sa te intrebi. Sa-ti pui tot felul de intrebari.
Ce e raul? Ce e binele? Cine sunt? Ce vreau? Cine ma cunoaste? Ce e aia? Ce inseamna? Ce, ce si ce.
Dupa treci de etapa vinovatiei si ajungi in alta etapa in care predomina cuvintele " De ce ".
De ce exista rau? De ce exista bine? De ce exist? De ce vreau ceva? De ce ma cunosc si altii?...
Etapa pe care nu o pot numi acum, etapa care te pierde cel mai mult, etapa in care NU trebuie sa te pierzi, daca te pierzi acum esti pierdut pentru totdeauna, o simpla etapa.

Problema vietii

De cele mai multe ori lumea spune sa inveti ca sa nu ajungi la ' Liceul Tehnologic ' sau SAM-ul. Va spun sigur ca mai bine nu ajungeti acolo, dar... daca totusi nu ai medie de intrat la liceul care ti l-ai propus si te duci la unul de ala. Iar va spun ca nu e bine. Daca totusi ajungeti acolo mai bine nu va duceti, considerati-o chiul sau oricum vreti, dar nu va duceti. Acolo vor fi milioane de tentatii ( sa tragi pe nas, sa iti bagi in mana etc. ). Deci acolo nu e bine.
Aseara ma gandisem un lucru: daca as fi un om al strazii. Un om al strazii nu inseamna bochetarii aia care sunt la fel sau mai rau decat aia de la SAM, un om al strazii este pur si simplu un om fara casa care traieste cu bagajele dupa el si doarme pe unde apuca. Chiar m-am gandit la asta si mi-am spus ca nu e foarte rau, numai sa-ti pastrezi personalitatea si sa nu te transformi in boschetar. Daca as vrea sa mananc as cere cuiva, cu un simplu Leu pe zi ai trai si nu ai muri de foame ( spre ex. o paine ). Daca ai simti nevoia de a te spala te vei putea duce la piscine ( gratuite ) unde exista dusuri ( tot gratuite ). Asta pentru ca totul costa. Si daca noi nu facem nimic oamenii strazii se vor inmultii. Daca totusi ajungem acolo ar trebui :
1. Sa ai un loc cald unde sa dormi ( pe scari, pe strada ), undeva unde nu vei raci si nici nu te vei murdari foarte mult.
2. Dupa ce te trezesti sa te duci la o tasnitoare sau o fantana, undeva unde te poti spala.
3. Sa reusesti sa prinzi macar un Leu pe zi.
4. Sa ai ce citi sau admira. Fiind un om fara casa te vei putea foarte bine plimba prin orasul numit Bucuresti unde ai multe de vazut ( de preferat sa ocolesti zonele cu romani ).
5. Sa ai un caiet in care sa scrii tot ce vezi. Poate ca intr-o zi te vei ridica si iti vei face publice ideile cu care poate vei urca si mai sus.
6. Respectate cum te respectai si inainte.
7. Dormi linistit si viseaza, uitate la stele si puneti cate o dorinta.
Candva visele si dorintele cele mai arzatoare vor deveni realitate, oricat de banale ar fi tu trebuie sa speri. Nu uita sa speri pentru ca vei uita sa traiesti.

Una dintre dileme

Tot timpul ne plangem de porcariile pe care le auzim pe strada, la televizor sau in autobuz si ne dorim sa auzim numai de bine. Spuneti-mi daca e asa.
Sa va povestesc acum ce am facut, de fapt doar ce am incercat...
De o luna incoace la mine pe pervaz se afla un castron. Da, un castron plin cu apa in care se afla si o hartie. Langa castron era o alta bucata de hartie, nepusa in apa. Am incercat sa vad cat de repede se dezintegreaza hartia, in apa si pe uscat. Hartia de pe uscat a zburat, a luat-o vantul, probabil s-a dezintegrat, dar cealalta inca era, era in apa care se cam evaporase, dar era aproape intacta. Vroiam sa vad ce se intampla cu hartia de pe uscat, ea era importanta. Pe baza ei va puteam spune cat de bine e sa arunci pe jos.
Deci, inca nu aruncati pe jos, va rog.

Gratuit !

Acest blog pe care il fac public pentru ca voi sa-l puteti citi va este GRATUIT! Pentru detalii referitoare la el sau la orice altceva cantactati-ma lasand comentarii la aceasta postare.

Multumesc !

Conspiratia cacatului

Cu televizorul deschis pe o antena3 in care vorbea nea base cu cheliai stralucitoare imi vine o idee. Ideea mareata a cacatului omenesc. Noi am invatat despre cacat ca e cah si ca nu e bine si frumos sa-l mananci sau sa-l atingi, sa te speli pe maini dupa si sa te ascunzi cand il faci. De ce?
Poate daca nu ne spunea cineva lucrurile astea despre el noi acum il mancam. Era ca o prajitura moale de ciocolata. De unde toate aceste lucruri?
Poate ca a fost o inventie a omului preistoric de pe vremurile de demult. Si acum cream astfel de lucruri, si acum spunem lucruri pe care nu le-am incercat niciodata. Noi chiar gandim cand spunem ceva?
Poate da, poate nu.

Drum catre Dumnezeu 6 ( ultimii pasi )

Fiind seara ma trecea gandul sa innoptez acolo, langa acel copac batran. [...]
Era inca noapte. Si tot mergand, mergand, mergand, mergand, mergand, mergand, mergand, mergand, mergand, mergand ( 10 pasi ) dau de un alt copac. Acesta era mai mare, fara mere.
Merg, merg, merg, merg, merg, merg, merg, merg, merg, merg, merg, merg, merg, merg ( 14 pasi ) mai departe, unde ma opresc sa admir un alt copac. Era mic, dar avea mere si imediat fara nici o retinere, iau unul si-l mananc. Dupa prima gura imi dau seama ca era otravit. Atat de otravit, ca m-a facut sa-l mananc pe tot.
Imediat dupa aceea, am adormit. Dupa 24 de pasi si nu m-am mai trezit.

Ochii, fiorul si o umbra

Imi croiam prin ploaie drum catre casa. Ploua! Aveam umbrela in mana dreapta, pe care o tineam deasupra capului. Tot am mai mers un pic si, fara sa vreau m-am uitat la cineva, ca deobicei era o fata, avea niste ochi extraordinari, nu stiu daca era din cauza luminii sau a ploii, dar stiam ca-mi plac ochii ei. Erau de un negru in care te puteai pierde usor, erau superbi. Din nou spun ca nu stiu de ce erau asa. Tipa aceea a trecut, iar eu a trebuit sa-mi intorc capul. L-am intors in jos. M-am speriat, m-au trecut fiori pe sira spinarii. In lumina asfaltului era o umbra, a mea, dar pe care n-am recunoscut-o, probabil din cauza umbrelii pe care nu am mai deschis-o niciodata inainte. Eram dea dreptu' speriat. Nu stiu care e motivul acesta, dar era interesant de cautat. Era umbra mea pe care mi-o cunosc prea bine, dar de care m-am speriat. Din nou am dat vina pe ploaie si pe intuneric, de asemenea si pe lumina din stalp care arunca economic o lumina galbena.
Am fost undeva mai devreme, ori in ochii fetei, ori in sira spinarii, ori in imaginatie, ori intr-o lume neparalela, ori pe strada, ori in acelasi loc, undeva in ori. Oare?

Cursul normal

Nu am un curs anume pentru ca nu ma tin de niciun program. Teoretic as avea, dar practic nu prea. Cel teoretic ar fi ca dimineata sa invat pentru frumoasa scoala, dar eu fiind un copil foarte neascultator in loc de a invata fac grafica sau imi bat capul cu cea mai des intalnita problema in istoria copiilor ca mine, filozofie sau prostie. Filozofia e o prostia, asta insemnand ca eu imi bat capu pentru niste amarate de prostii. Ma simt jignit, cum poate sa fie filozofia o prostie? Atunci eu nu filozofez, ce fac eu aici este doar un lucru pe care nu-l inteleg, un lucru pe care nimeni nu cred ca-l intelege pana la capat. Poate te prinzi de o chestie, dar peste putin timp iti vine o alta chestie. Si tot asa te umpli de o gramada de chestii, micute si nesemnificative din a caror existenta existam si noi.
Voi nu vati intrebat niciodata de un scop anume?
De simplul scop ca existam in felul asta?
Sau pur si simplu ca mai exista si altceva in afara de noi?
Uitativa spre exemplu la culori. Dintr-o singura culoare de alb poti crea inca multe alte culori, la fel fiind si cu negrul. Din niste 2 simple culori poti crea o lume intreaga, o lume a visului in care tu poti exista sau nu. Este a ta, iti apartine, este lumea pe care tu ti-o creezi, lumea in care tu traiesti. Daca tu nu ai o lume frumoasa incearca sa ti-o imaginezi, incearca s-o vezi prin ochelarii cu lentile roz. Poate in felul asta o vei vedea mai frumoasa, in spate fiind doar gunoaie si lucrurile create de om pentru a imbunatati viata. Omul a creat atatea pentru a face viata mai buna, pretul pe care l-a dat fiind insasi viata. Creand atatea mofturi nu facem decat sa ducem viata spre un sfarsit grabit, un sfarsit care nu ar trebui sa existe. Probabil singurul lucru pe care omul nu-l va face niciodata este sa opresti moartea. Moartea vine si nu o poti opri, doar te obisnuiesti si astepti. Astepti sa vina trenul si tu fara sa te opui te urci in el cu nicio grija. Si trenul a plecat. Nu se mai opreste, desi ar fi frumos sau doar ceva nou daca s-ar opri undeva intre cele doua statii: intre viata si moartea.

Un joc micut invatat de la batrani

Incercati voi a uni toate punctele cu linii fara a va repeta linia sau a ridica creionul de pe hartie.

Revenind pe cursul normal

Ieri seara a venit si babacu' meu. Acum voi avea cu cine sa ma cert, cui sai satisfac poruncile. Ce bucurie pe capul meu, acum va trebui sa vin la orele obisnuite. Un lucru il stiu sigur: Mi-a placut si oricand as mai incerca din nou. Bine e ca nam pierdut tot timpu pe care l-am avut pe nimic.

Frica de moarte

Multi oameni spun ca moartea e doar o alta poarta. Atunci de ce ne e frica sa murim? Ne place viata asta? Nu ne dorim inca de la inceputuri una mai buna, una care ne va conduce spre dezastru, dezastrul omului? Ne place sa traim in locul numit acasa unde in afara de caldura artificiala nu gasesti nimic? Sa traiesti in frig real acoperit de caldura artificiala, ce imagine. Atat, nu mai suport, trebuie sa ma descarc:
- De ce *** *** de treaba ne conducem unii pe altii spre moarte, spre dezastru?
- Lumea nu-si da seama de ce face, nu vede ca planeta se spulbera cu fiecare clipa din vietile lor? Nu incercam sa facem nimic, deja ne-am obisnuit cu ideea de moarte, am auzit cu totii de apocalipsa, o asteptam sa vina sa ne imbratiseze cu adevarata caldura care ne va duce spre un alt drum. Un drum rece, cald sau mono.
Oare ce se va intampla cu noi in lumea 2?
Oare vom apuca si lumea 3?
Un singur cuvant ar putea sa ne linisteasca acum, si acela nu e " da, vei trai vesnic " pentru ca este o minciuna. Viata este vesnica, dar noi nu, noi murim, viata ne fura.
Este doar un simplu "poate... "

Dragostea

Este lucrul care te face fericit, care te face sa- ti pierzi timpul pentru altcineva, lucrul care daca il pierzi esti pierdut. Un sentiment dat de la Dumnezeu pentru oameni drept venin, drog. Scrie asta in Biblie? Nu. Dragostea este sentimentul puternic pe care nici familiei nu-l poti impartasi cu totul. Dragostea este un tot, din acel tot dai la familie, la prieteni, la sarmani, la animale si tu ramai fara. Timpul te pierde. La inceput esti mic, nu sti. Mai incolo sti si dai, pierzi o parte pentru familie. Dupa aceea pierzi pentru prieteni, pierzi pentru orice. Tu esti in continua pierdere, nu castigi, desi crezi, doar dai, si dai pentru totdeauna. Nu o vei mai recupera niciodata si vei ramane singur, uitat de lume, fara dragostea pe care ai dat-o, pierdut si amarat, undeva unde nu credeai sa ajungi vreodata. Locul pe care parintii tai ti l-au povestit de mic drept strada, locul unde cei care nu invata ajung, dar tu nu din cauza scolii ai ajuns acolo. Ai ajuns din cauza ta, a preadarniciei tale, a nemodestiei. Asta te-au dus pe drumul acela, cunscut de mic, dar necunoscut acum.
Si stai si te intrebi daca chiar e asa, daca chiar trebuie sa ajungem acolo, acolo unde tu nu credeai. Locul cosmarului parintilor tai de mic.
Cand tu erai mic si invatai de asta, altii erau acolo, se chinuiau sa iasa, isi dadeau toate fortele lor pentru o iesire sau un alt drum, un drum mai bun. Unul pe care tu crezi ca-l vei avea, dar nu e asa.
Te nasti cu nimic si mori la fel, in timpul vietii la fel, nu ai nimic. Niciodata nu ai, obisnuiestete cu ideea, continua sa mergi mai departe fara sa cazi, doar te ridici

Ploaia stapanirii de sine

Ploua! Cat de banal, dar chiar ploua. Cateva picaturi de apa mi-au atins pielea, iar eu eram pe o banca. Nu m-am ridicat. De ce sa ma ridic din cauza unei ploi micute? Credeam ca se va opri destul de repede si stau, intind palma si observ : o picatura de apa se unea cu o alta si formau o alta picatura mai mare, picatura mare se unea cu alte picaturi mai mici si formau o un mic lac de buzunar. Din lacul de buzunar au cazut alte cateva picaturi sub forma unui izvor, apoi cu timpul a devenit o cascada mica ca cea din chiveta bucatariei. Picaturile au ajuns jos pe pamant si s-au unit cu celelalte formand astfel un lac micut de broaste, din lac au sarit cateva lacuste si s-au dus sa se adaposteasca sub ceva. Acel ceva eram chiar eu, sarisera pe umarul meu si stateau aproape de gulerul gecii. Aveam senzatia ca se uitau la mine, se uitau si se mirau cum puteam sa fac fata unei asemenea ploi. Norii nu au vrut sa mai ramana pentru ei ceva si ne-au dat noua mai multa apa. Apa care imi venea fix in crestetul capului se ducea in siroaie subtiri pe fata. Daca se uita cineva spre mine credea ca plang, dar cum nimeni nu era in jur nimeni nu avea cum sa stie, ca eu chiar plangeam. As putea presupune ca a fost un noroc, un dar din parte Lui pentru mine ca a dat aceasta ploaie. Ca eu sa ma pot descarca in taina, plangand cu lacrimi. Lacrimile erau un surplus de apa, de aceea din lacul micut a devenit o mare, mare pentru pesti. Acum ca tot vorbim de pesti va spun de povestioara pe care o citeam cand eram mic " Pestisorul de aur ". Nu mai stiu sigur cum era, dar parca pestele a fost prins de un pescar sarac. Dupa ce l-a prins si i-a dat drumul, pestele i-a indeplinit cateva dorinte. Pescarul si sotia lui au devenit bogati, traiau bine pana cand nevasta, tot timpul dorindusi mai mult i-a spus sotului sa ii ceara pestisorului ceva mai mult, ceva care pe pestisor la deranjat. Resemnat, a plecat si lea luat si tot ce le dadusera. Asa si noi, dorim mai mult decat putem duce.
Marea a devenit ocean, dar nu din cauza lacrimilor mele, care dupa un timp au incetat. A inceput sa bata si vantul, iar apa imi ajungea pe la picioare. Nu imi pasa daca ma innec pentru ca stiam ca nu se va intampla. Si tot stateam pe banca cu lacustele pe umar si cu palma intinsa, acolo fiind sursa apei.

Visator cu blonde plete

M-am trezit pe la ora 8 si ceva. Meditatoru de mate venea cam pe la 10, deci trebuia sa imi fac drum spre trezire ( nu ca ar fi fost prima oara cand ma prindea dormind ) . Ce drum lung... e 9 si inca ceva, abia acum m-am dat jos din pat, inca visand la o alta vacanta. Vacanta de vara, cea mai calduroasa vacanta, singura si placuta. 3 luni fara scoala, fara teme, fara certuri ca de ce ai lipsit la ora cutare, fara " scrie ca te pedepsesc ", fara pete de marcar pe desene, fara osama ( am lasat pixurile, acum pline de praf ), fara prietenii tai de care te-ai rupt din cauza liceului, fara alte responsabilitati, fara ora de trezire si de culcare, pe scurt: fara lesa. Intr-o vacanta de vara, singur, afara, la 40 de grade unde asfaltul este moale, iar tu cufundat in el cu vise, visul la trecut, cel mai frumos. Visul la prezent, atat de banal, si cel spre viitor. Acela care te ingrozeste, te sperie, vrei sa ramai asa, un copil.
Si totusi, din departare se vede ceva, o umbra, o speranta, un chip care se apropie. Cand ajunge la tine incerci sa te ridici, sa il privesti, poate chiar sa-l atingi.
A fost aproape, atat de aproape, mai aveai un pic, atat de putin.
Ai ramas in tacere, in liniste, iar meditatorul n-a venit. Un singur lucru te despartea de acel vis... 101 zile si constiinta.

Pestera Micutilor

1 Soare
1 Dinozaur
2 Oi
1 Leu
1 Pom
11 oameni

Minte cu aripi

Azi este ziua in care pasarile cerului au zburat ceva mai jos, aproape de pamant. Le-am auzit si nu eram singurul. Putea vorbi cu ele, iar eu le hraneam. El intorcea capul si le spunea cate ceva, iar eu le aruncam celuloza. Bucatele mici de hartii aruncate printre gratiile geamului care era deschis. Se auzea cum imi cereau mancare. Strigau la noi, cereau ajutor.
Afara ploua. Era o ploaie de vara in primavara. Nu era foarte frig, iar vantul nu batea des, era o vreme destul de placuta.
Dar de ce au coborat din caminul lor si au venit asa de aproape de oameni, fiinte care distrug lumea si tot ce traieste in ea?
Aceasta este intrebarea pe care v-o pun voua, care mi-o pun si mie incercand sa gasesc un raspuns.

Comentati !!!

Dragi cititori,
Acest post va este dedicat.
Oricine poate sa spuna ce crede despre orice, cei trece lui prin minte.


Deci, comentati !!!!

Drum catre Dumnezeu 5

Barbatul a terminat de spus si astepta de la mine ceva, o confirmare, o intrebare, ceva. Eu eram uimit, nu intelesesem cine era Acela. Se presupunea ca eu sunt. Dar cum? Nici nu stiu legenda. Am intrat din greseala pe strada asta.
Dupa o perioada de tacere adanca l-am intrebat:
- Si ce ar trebui sa faca Acela acum?
- Sa pleci in cautarea raului, s-o infrunti si s-o birui.
- S-o birui, nici nu stiu pe cine, nici nu am cu ce...
- Ba da.
- ...
- La mine au ramas armele Legendarului, acum este randul tau sa le folosesti.
Se dusese la un cufar de aproape, l-a deschis si a scos din el ceva invelit intr-un fel de carpa.
Mi le-a intins si a spus:
- Poftim, folosestele cu cap.
Am dat carpa la o parte care era de fapt o pelerina neagra cu gluga, plina de praf. Sub era un bat. Semana mai mult cu un baston, mai mare. Era mai inalt decat mine si la capat avea o despicatura in forma de V.
M-am uitat la cel care mi le-a dat. Avea ochii plini de fericire, se uita la mine si apoi la baston.
- Deci, acum incotro ar trebui sa merg?
Nu a raspuns imediat, a mai stat sa se uite la arme. Apoi:
- Ascultati mintea. Ea te va conduce spre Rau, iar atunci vei lupta si-l vei infrange.
Am mai stat un pic, am spus la revedere si am iesit pe usa.
Afara totul se schimbase. Cerul nu mai era la fel de albastru, era noapte, iar luna imprastia o lumina inspaimantatoare peste camp si peste drum. Mi-am pus pelerina pe spate, iar bastonul in mana.
Eram pregatit pentru ce era mai rau, necunoscutul.

Sus

Te vei uita in sus, nu te vei putea abtine.
Curiozitatea va castiga si tu vei observa:
o luna, o stea, un cer, un stalp, un soare, alt stalp, o pereche de nori.

mama, fratele, casa, o vitrina, tata, alta vitrina, tu si cu ea.
- Care ea?
- Ea, o sti, doar ea poate fi ea.
Tiai adus aminte care ea. Ea de demult, din trecut, Ea. Numai ea.
Mi-am adus aminte. Mi-am rascolit minte si gandurile pentru acea amintire.
Ma uitam in sus. Era Ea.

Linie continua

Pe mijlocul strazii,
Stalpii de iluminat iti iluminau calea.
In fata erau alte lumini alte case
Un gard era facut din cioburi de sticla,
Iar ferestrele din piatra
Atingerea rece a fierului
Si caldura de acasa.
Tot ce mai imi aduc aminte

Ali enii

Conform specialistilor sunt niste creaturi din alte locuri, dar dupa parerea cuiva sunt niste oameni. Sunt cam de varsta cu mine, cel din prezent. Nu au pielea verde sau alte lucruri neobisnuite. Sunt doar niste copii. Dar daca e s-o luam prin termeni savanti... ' sunt niste creaturi care iti mananca sufletul, iti face parul alb '. In ochii celorlalti sunt nevinovati, incearca sa arate asta. Ei au mai multe denumiri, una dintre ele fiind: " pitupac de balta oparit in tigaie ". Nu prea stiu ce e " pitupacul ", dar am auzit ca e un fel de peste. Asta inseamna: peste de balta pus in tigaie si prajit. Da, suna cam ciudat.
O alta denumire ar mai fi si: " tzatzoi oparit ". Oare ce insemna asta? Dupa explorari indelungate am aflat ca ' tzatzoi ' ar insemna ' troglodit '. Deci un troglodit prajit.




Unknown words: pitupac; tzatzoi; troglodit.

Calator

Pe straduta,
Straduta necunoscuta de cand eram mic
Ma plimbam pe ea,
O priveam si-o admiram.
Eram asa de surprins.
Nu arata altfel decat celelalte strazi obisnuite,
dar totusi ceva o facea speciala
Poate pentru ca abia acum,
dupa ani o vad si eu
Sau poate pentru ca era mai linistita decat celelalte.
Nu stiu, nu cunosc, dar stiam ca-mi place.

Singur Singurel

Sunt singur acasa de 3 zile incoace si voi mai fi inca 4. Este magnific:
Nimeni nu-ti spune ce sa faci
Nimeni nu te bate la cap
Stau cat vreau seara si ma trezesc la ce ora vreau
Sunt liber ( doar pentru inca 4 zile, dar sunt liber ). Trebuie sa ma bucur de aceasta libertate scurta din plin, sa fac ceva deosebit.
Ma plimb prin casa auzind doar pasii mei, extraordinar.
Urc, cobor scarile, ma impiedic, imi sparg capul, mananc, beau, ma uit la televizor, stau cat vreau la calculator, SINGUR. Numai eu, mintea mea si gandurile. Ies afara si privesc lumea, ii privesc pe ceilalti, le port mila: ei nu au parte de asa ceva, ei nu sunt singuri.
Si acum stau si ma gandesc daca e chiar atat de bine sa fi singur. Singur, izolat Nu, dar singur cum sunt eu Da. Probabil ca peste ceva timp n-am sa ma simt la fel de bine, dar peste ceva timp nu voi mai fi singur, voi avea cu cine vorbi, cu cine ma certa, cui sa ma plang, cui sa cer etc. Nu voi mai fi singur si atunci voi regreta de momentele in care am fost, in care nu am facut nimic neobisnuit, nimic special. Voi redeveni cine am fost.
De aceea spun ca nu trebuie sa fi nici prea singur, dar de asemenea cateodata simti ca ai nevoie de singurate, deci foloseste-o.
Nu lasa sa treaca pe langa tine clipe atat de pretioase.

Drum catre Dumnezeu 4

N-am mers mult si dupa spusele batranei am intalnit o casa. Era o casa mica cu un singur etaj, cu 2 ferestre, o usa neagra si un acoperis rosu. M-am dus la casa si am batut la usa. Imediat din interior s-a auzit un bocanit si apoi usa data de perete. Cel care a deschis usa era barbat. Era inalt, parul castaniu, ochi albastri si fata alba fara nici un zambet, era ciudat.
- Buna ziua ! am spus eu uitandu-ma fix in ochii lui.
Ma cercetau din cap pana in picioare si apoi vorbi si el:
- Ce doresti?
- Ma trimis cineva la casa asta.
- Serios?
- Da. Am venit sa-ti dau apa asta.
Ochii barbatului devenisera mari, plini de uimire. Mi-a spus sa intru repede in casa, apoi a inchis usa. Mi-a adus un scaun pe care sa stau, iar apoi s-a asezat pe un fotoliu plin de praf. Cu mana pe barba incepu sa vorbeasca:
- Cum de sti de ea?
- Cine?
- De apa, de statuie.
- Mergeam pe alee si am vazut statuia, am atins-o si ea sa facut apa. Mi-a vorbit, mi-a spus sa vin aici si s-o aduc si pe ea. Atat.
Cazu din nou pe ganduri. Am stat si m-am uitat la el, era inspaimantat.
- Deci tu esti.
- Ce sa fiu?
- Acela!
- Poftim?
- Avem o legenda care spune ca numai un singur om poate sa aduca statuia in starea care e acum. Tu esti Acela. Cel care a transformat statuia in apa.
Eram uimit, nu intelegeam nimic.