Respir din nou

E oare real, sau artificial?

E oare un vis, sau un vis ce devine realitate?

E oare lumea in care traiesc lume?

E oare ceea ce vad chiar adevarat?

E oare lumea adevarata, sau e o minciuna?

E oare, noua intrebare. Fara de ce-uri lipsite de inteles, trec in oare-uri, sau in simple afirmatii.

Afirmatia nr. 1 - Chiar traiesc, chiar am trait acele clipe si chiar trebuie sa ma crezi ca nu doar o data.

Afirmatia nr. 2 - Am inteles trecutul, i-am dat dreptate si m-am iertat.

Afirmatia nr. 3 - Sunt in 2009 si inca visez in subconstient.

Visele sunt calea noastra, in vise putem fi de la cea mai necajita furnica la cel mai stralucitor soare. Si ziua cand visezi esti mai tare ca apa. Apa trece pe langa tine, tu totusi ramai langa ea. Cand cazi din leagan, ramai langa el. Esti mai aproape de ea, mai aproape, ajungi in ea...

Si atunci uiti de timp, el nu mai exista in cele doua vieti care s-au unit. A obosit timpul, merge mai greu decat crezi si se si impiedica, ti-a ascultat ruga: a mers mai incet ca tine.

Imi dau seama unde am ajuns, intre viata si vis. Traiesc timpul, cel din vis. Ating nisipul, care este viu. Ating viata, cum n-am atins-o niciodata. Simt realitatea, unui vis. Inspir...

sometimes it's just over for something

Poate un dar, sau poate doar o intamplare...

Ploaie, apa, doar cateva picaturi si uite :
O balta transparenta, o amintire prea consistenta, a suta privire, din nou si din nou...
Dorinta arzatoare care deja arde, de 6 zile cu o singura intrebare, cu acelasi raspuns nerostit, dar facut deja inteles.
Si imi dau seama ca nici cuvintele nu mai sunt de folos, timpul si o singura inima colorata in cel mai aprins rosu care ar supara si cel mai bland taur ne fac pe noi acel contur creat de timp in timpul tau...
... neterminat inca

Vara, vara si iar vara...

Oare ar trebui cu adevarat sa vina vara?
Acum e primavara, afara e cald, soarele rasare intr-un obicei, ploile sunt caldute, luna este tot argintie. Vara mergem la mare si vedem o plaja, niste valuri, multi pescarusi, multa lume, dar... vara se termina scoala (pentru cei ca noi ), vara vom petrece cel putin 3 zile de unii singuri, pentru ca asa e firea umana, sa traim si singuri, sa ne mai gandim si la noi. Dar cand nu ne gandim noi la noi ci la ceilalti? Eu as spune ca doar un pic si nici picul ala nu-l poti impartasi la toata lumea.
Singurul lucru care imi va lipsi vara va fi omul cunoscut in cantitate mare. Nu ma vor mai injura unii, nu ma vor mai bate altii, nu voi mai putea vorbi lucruri obisnuite cu ei, voi fi eu. Poate va exista si atunci un ea de care sa-mi fie dor. Poate voi trai melancolia in aceasta vara, poate nu voi fi chiar singur, sau poate imi fac aluzii.
Acum e primavara, anotimpul unor sentimente de care trebuie sa asculti. Trebuie sa incerci sa-ti asculti inima si sa-ti indeplinesti o dorinta de primavara. Sa vezi floarea ta. Sa te regasesti pe tine dupa frigul din iarna mai plin ca niciodata. Sa astepti o toamna si o iarna in gasirea aceluia. Sa stai in fund si sa te mai gandesti o data:
Oare ar trebui sa vina vara?

Paradis

Un paradis de ganduri, un paradis perfect pentru tine tocmai din cauza imperfectiunilor. Paradisul care te duce la stele, pe mare sau te afunda in nisip. Te joci cu paradisul, inseamna ca risti, viata insasi este un risc, dar pe care il cunosti. Necunoscutul ti se pare a fi un risc mai mare, dar nu, acelasi risc, aceeasi gravitate pluteste langa tine. Fie ca te arunci fara parasuta in bratele cerului, fie ca aluneci in baie si cazi, riscul este peste tot. Depinde de noi daca ii dam atentie sau nu.
Daca ii dam atentie prea mare vom ajunge niste fricosi care nu vor mai iesi din casa, daca nui dam atentie va fi ca si cand ne-am juca cu focul, iar focul... focul arde, viata pe pamant avem doar una, iar noi... noi o irosim.
De ce sa nu traim cum traiau cei dinaintea noastra? Sa traim afara.
De ce vrem in continuare mai mult si mai mult? O sa ajungem sa ne cream roboti.
De ce sa ajungem in acel punct mai plin de riscuri ca niciodata? Trebuie sa ganditi.
Sa ne gandim ca toate masinile, telefoanele, calculatoarele, televizoarele si toate care au aparut dupa ce ne-am nascut strica si mareste riscul.
- Eeee... fara riscuri nu putem trai, ce conteaza ca mai facem o baterie in plus.
O sa ajungem sa traim numai la bec, sa ne hranim cu baterii, sa ne indragostim de o boxa, iar cu telecomanda sa ne miscam mainile si picioarele.
Vom trai intr-o casa de gunoaie. Nui rau, dar nu sunt reciclate. Vom dormi pe un bax de apa gol. Vom folosi pungi, pungile care stiti ca nu au un renume asa frumos, drept paturica norocoasa pe care o stiu de mic. In copilaria copiilor nostri le vom da sa se joace cu metale si rugina. Ei vor fi fericiti, dar nu vor sti cei aia fericire. Vreti sa mai aveti copii cand stiti cei asteapta mai incolo? Dar noi nu facem nimic, stim ca ne indreptam spre partea invizibila mintii, dar vizibila ochilor si nu, nu facem nimic.
- De ce sa miscam noi din degetelele noastre micute si plinute ca sa ii ajutam pe ceilalti? Se pot descurca si singuri.
Cu timpul nici cuvintele rostite nu vor mai avea vreun inteles. Monotonia ne va acoperi pe toti cu o mireasma placuta fara miros si aspect. Vom inghiti acelasi praf pierdut zi de zi pana cand vom considera ca ne-am plictisit. Si atunci, abia atunci iti vei reveni, iti vei recunoaste din nou fostele ganduri... odata cu moartea.

Pauza in timp

Uite pixul alb care se baţaie pe caietul cu patratele
Acum e singur,
Inainte era in mana mea si se invartea in sus,
Si in jos.

De ce aceasta pauza de atata timp in timp?
Ca sa ma gandesc la unele chestii care ma bantuie,
Inca si-acum.

Sunt numai cu mintea acolo,
In acel loc,
Acel loc atat de misterios
Si tainic.

Chiar si soapta poate sa distruga acel mic univers
Paralel cu asta-n care sunt,
Inca si-acum.

Acum vroiam sa plang,
Sa duc dorul mai departe,
Mai departe de gandul omului,
Care inca si-acum
Mai este.

Dar oare are gandul pe care il am si eu acum?
Poate ca da...
Dar la fel de bine se poate ca nu...
Se poate ca eu sa cred ceva,
Iar ea cu totul altceva.

Chiar daca au existat acele momente placute
Si lipsite de ceilalti,
Sa stiu si eu un adevar,
Adevarul ca inca traiesc,
Ca si tu traiesti,
Ca nu am visat
Si ca este adevarat,
Cu totul pe deplin.

Rabdare mie.

Uite cum incep sa cred ca innebunesc si cum innebunesc din increderea asta imaginara. Astept si astept... o stea sa-mi pice la picioare, nisipul sa-mi intre ochi, valul sa ma bage la fund, sa fiu inca o data singur acasa, sa mai ies din nou pe afara, sa ma dau in acelasi leagan, sa te vad, sa ajung unde inca sper si apoi sa mor. Daia zic rabdare, toate le vei avea cu timpul. Aproape toate, pentru ca nu sti ce te asteapta in viitor, poate e unu chiar acum dupa colt sa-ti dea un bobarnac, poate vei cadea si din greseala vei spune pardon, mai sti. Oricum toate astea trebuie facute cu " putintica rabdare ". Foarte simplu, nu ? Dar stati asa ca simplitatea are multe cai intunecate.
Toc cioc, cine o fi?
Toc cioc, cine e?
Toc cioc, mai e cine era?
Toc cioc, ma mai esti?
Toc cioc, unde naiba esti?
Toc cioc toc
Toc cioc
Cucuriguuu!!! Trezirea !!!
Numai visa cu capul intins pe tastatura, dute frumos si culcate in patut, cu capu pe perna. Umezeala urmata de tristete, dimineata si apoi din nou seara, acelasi ciclu. Al naibii mah, nu vrea sa se schimbe. E incapatanat.