Clipa mortii

Clipa mortii... momentul cand omul isi spune ultimele lucruri, momentul pierderii trupului la care a lucrat atat, care s-a uscat de vremea uscata si calda a verii.
Ma plimbam pe strada. Eram atat de singur, dar atat de plin. Imi aduceam aminte fiecare moment din viata mea. Ma reculegeam dupa cruda lupta cu realitatea. Si tot asa mergang pe strazi de unul singur in tricou si pantaloni scurti vad o umbra. O umbra luminoasa care statea sub un copac sub soarele arzator. Era micuta, cu parul aproape blond, tuns scurt si tinut in toate directile vantului. La urechea dreapta ii atarna o suvita de par mumificata. Era simpatic, dar periculos. Oricine pe care nu cunosteam era un pic periculos. Cu fiecare pas pe care-l faceam ma simteam tot mai curios. Pana ce am ajuns in fata lui. Era senin, iar ochii, gura si ochii nu aratau nici un sentiment. Puteam usor sa nu-i dau atentie, dar ochii caprui aveau o sclipire stranie. M-am oprit in fata lui si-l priveam din cap pana in picioare. Ochii lui nu ma cercetau, stateau atintiti in ai mei. Nu am incercat sa vorbesc cu el, doar il priveam. Dupa putin timp masina masina a venit. El nu a urcat in ea, dar eu trebuia. Si totusi n-am urcat, nu am vrut, nici nu ma grabeam, asa ca am ales sa stau. A observat ca nu am luat autobuzul. Probabil nici el. Poate astepta pe cineva, dar nu...
Si-a indreptat picioarele spre o banca. S-a asezat. Ca si cand nu ar fi fost acolo m-am asezat pe banca langa el. Acum imi dau seama de sclipirea ochilor: eram unul si acelasi.