Absolut, NIMIC

Mergeam pe strada si vedeam oamenii. Oameni ale caror fete erau triste, dar nu plangeau. Lacrimile se ascundeau in suflet, incercand sa incetineasca ritmul inimii, si cu timpul sa-l opreasca. Imi parea rau, nu vroiam sa vad sau sa-mi imaginez, nu trebuia. Nu trebuie sa stiu toate lucrurile negative, trebuie sa vad si optimist. Dar cum te puteai gandi in alta parte cand insasi prietenul tau iti spune ceva?
Bine... am sa gandesc si pozitiv:
Semaforul mergea, deci nimeni nu risca sa fie calcat de masina...
Taxiurile asteptau clienti, deci nimeni nu intarzia...
Lumea vorbea una cu cealalta, deci nu te considerai singur...
Lumina era, deci nu aveai cum sa te pierzi... Dar noi?
Noi deja suntem pierduti cu o singura cale de intoarcere prost luminata in care te poate calca oricine si nimeni nu vorbeste cu tine. Esti singur, asa te-ai nascut si asa vei muri...asa vei fi toata viata. Viata al carui sfarsit nu-l vei cunoaste. O vei trai, dar n-o vei sti. Tot timpul o intrebare va exista mereu. Acum e : "de ce?". Mai incolo... tot "de ce?". Consider ca e mai bine sa nu te mai intrebi nimic, NIMIC:
Nu te vei intreba de ce inca mai existi...
Nu te vei intreba de ce...
Ai sa mori de curiozitate, ai sa vrei sa afli din ce in ce mai mult si... nimic. Pleci dezamagit cu mana goala si cu mintea cautand. Cautand o alta speranta...