Descoperirea Nimicului

Bah... azi m-am trezit la 7.30. Cum am reusit nu stiu, dar culmea era ca nici nu m-am mai culcat la loc. Deci, eram in picioare la 7.31. Mi-am facut obisnuitul dus cu apa neutra, strigatele salbatice " Iesi mai repede " si apoi inapoi in camaruta mea. M-am uitat la perete, peretele pe care aseara era un tablou. Acum nu mai e. Aseara l-am dat jos si langa cui am desenat o luna micuta. De ce? Daia, de unde vrei sa stiu, mi-a venit si mie. Si ca sa nu fie 'single' am mai desenat si peretele de sub birou. Ma aplec, ma impiedic, cad si... desenul in creion era inca acolo. Aceleasi linii abstracte langa un cerc, neatinse. Ce-am visat aseara? Nimic. Dar nu exista nimic. Atunci ce am visat? Tot nimic. Nu se poate, nu exista. Si mi-am framantat gandurile din cap, nu mai mult de 5 minute si mi-am dat dreptate: Nimicul chiar exista.
Eram in tricou si imi era cald. Mi-am pus o jacheta si am deschis geamul. Ce frumos era. A plouat cu ceva timp inainte, improspatand aerul imprastiat de vant prin nuante molcome, reci si foarte placute. Dihaniile domestice ale vecinilor nu scoteau sunete, era liniste, iar linistea nu o intrerupea decat sunetul vantului. In fata ochilor, prin jumatatea stanga a geamului care era inchis, aveam o planta. Se numea ' Mana Maicii Domnului ', era inalta, urcata pe peretele comun cu vecinul Emil, pe care mai bine nu vi-l descriu, as strica peisajul.
Cerul era aproape tot acoperit cu nori. Universul inca dormea, iar eu ii priveam somnul. Un somn linistit aproape alb, plin de lumina. Soarele si luna erau deasupra, nu se vedeau, erau ascunsi, poate dormeau...