Ochii, fiorul si o umbra

Imi croiam prin ploaie drum catre casa. Ploua! Aveam umbrela in mana dreapta, pe care o tineam deasupra capului. Tot am mai mers un pic si, fara sa vreau m-am uitat la cineva, ca deobicei era o fata, avea niste ochi extraordinari, nu stiu daca era din cauza luminii sau a ploii, dar stiam ca-mi plac ochii ei. Erau de un negru in care te puteai pierde usor, erau superbi. Din nou spun ca nu stiu de ce erau asa. Tipa aceea a trecut, iar eu a trebuit sa-mi intorc capul. L-am intors in jos. M-am speriat, m-au trecut fiori pe sira spinarii. In lumina asfaltului era o umbra, a mea, dar pe care n-am recunoscut-o, probabil din cauza umbrelii pe care nu am mai deschis-o niciodata inainte. Eram dea dreptu' speriat. Nu stiu care e motivul acesta, dar era interesant de cautat. Era umbra mea pe care mi-o cunosc prea bine, dar de care m-am speriat. Din nou am dat vina pe ploaie si pe intuneric, de asemenea si pe lumina din stalp care arunca economic o lumina galbena.
Am fost undeva mai devreme, ori in ochii fetei, ori in sira spinarii, ori in imaginatie, ori intr-o lume neparalela, ori pe strada, ori in acelasi loc, undeva in ori. Oare?