Viata unui fir de iarba

Astazi am stat si m-am uitat pe geam la un fir de iarba. Ma intrebam despre viata lui, despre cum traieste, despre ce vede si ce parere are. Am stat si m-am uitat mult, adica destul de mult, iar dupa ceva timp indelungat am reusit sa-mi raspund la cateva intrebari.
In majoritatea timpului este verde si traieste cu ajutorul hranei pe care si-o procura singur din pamant si cu ajutorul soarelui, nu prea puternic.
Daca ar vedea, ar vedea multe: ar vedea lumea schimbanduse, la propriu si la figurat; ar observa trecerea anotimpurilor si a zilelor cu o mare finete, iar parerea lui despre asta inca n-am reusit sa o aflu. Va fi o calatorie lunga pe care nu cred ca o voi strabate, voi lasa lumea in pace, ma voi retrage usor din viata lui si-l voi lasa sa-si continue viata, oricum ar fi ea. Si nu stiu de ce o las, deobcei sunt insistent, exagerat chiar. Si totusi azi nu voi mai cauta niciun fel de raspuns sau intrebare in privinta vietii, nu voi mai filozofa, voi continua sa pasesc in ritmul frunzelor, nu al ierbii. Pe iarba o voi lasa in pace de azi pana la sfarsitul infinitului. Am trait langa ea de mic, am avut iarba in curte de cand m-am nascut, am vazut-o si am admirat-o indeajuns. M-am holbat la ea, mi-am pus mii si mii de intrebari ca sa ma contrazic in final. Nu ma voi mai intreba nimic de iarba, punct...
Acum ma intreb ce voi face fara firul de iarba la mine in minte.
Dar nu il voi scoate. Lucrurile ce le ai in cap nu le poti scoate, raman acolo intr-un sertar ascuns de ochii curiosi. Asta m-a linistit un pic, dar in acelasi timp m-a dereglat. Fara intrebari la adresa ierbii va fi ca un gol la mine in minte. Gandurile vor circula ocolind sertarul care acum e inchis. Si simt cum o parte din mine s-a stins, s-a refugiat pe veci in adancul somn al mintii, intr-un sertar fara pamant unde soarele nu apune si nu rasare. Aceea parte va muri si eu chiar daca stiu asta nu voi face nimic pentru a o ajuta. Mori ca sa te nasti si nu trebuie sa te opui mortii, dar nici s-o astepti. Nu trebuie bagata in seama, lasata sa vina fara graba la tine, cel care a omorat la randui mai multe ganduri decat isi poate imagina.
Nu-ti poti imagina ceva ce nu sti. Nu stim ca cu fiecare clipa care trece pe langa noi omoram. Fie aceea clipa, fie o alta, fie o parte din tine, fie o parte din altcineva, fie nimic. Atunci cand vei reusi ca intr-o clipa sa nu omori nimic, vei fi Imposibilul. Cel care a reusit, dar nu a facut nimic si nu e Imposibilul. Doar gandul te duce la Imposibil, dar dupa ce te lasi pagubasi ca nu ai reusit omori, omori unicul gand care te putea duce la Imposibil.
Apoi descoperi noi ganduri pe care incerci sa le pui in practica si nu-ti dai seama ca e doar o incercare, incercarea pe care o incerci, nu reusesti si o lasi. Acesta este Imposibilul, incapacitatea de a reusi din prima, de a gresi omorand.