Ploaia stapanirii de sine

Ploua! Cat de banal, dar chiar ploua. Cateva picaturi de apa mi-au atins pielea, iar eu eram pe o banca. Nu m-am ridicat. De ce sa ma ridic din cauza unei ploi micute? Credeam ca se va opri destul de repede si stau, intind palma si observ : o picatura de apa se unea cu o alta si formau o alta picatura mai mare, picatura mare se unea cu alte picaturi mai mici si formau o un mic lac de buzunar. Din lacul de buzunar au cazut alte cateva picaturi sub forma unui izvor, apoi cu timpul a devenit o cascada mica ca cea din chiveta bucatariei. Picaturile au ajuns jos pe pamant si s-au unit cu celelalte formand astfel un lac micut de broaste, din lac au sarit cateva lacuste si s-au dus sa se adaposteasca sub ceva. Acel ceva eram chiar eu, sarisera pe umarul meu si stateau aproape de gulerul gecii. Aveam senzatia ca se uitau la mine, se uitau si se mirau cum puteam sa fac fata unei asemenea ploi. Norii nu au vrut sa mai ramana pentru ei ceva si ne-au dat noua mai multa apa. Apa care imi venea fix in crestetul capului se ducea in siroaie subtiri pe fata. Daca se uita cineva spre mine credea ca plang, dar cum nimeni nu era in jur nimeni nu avea cum sa stie, ca eu chiar plangeam. As putea presupune ca a fost un noroc, un dar din parte Lui pentru mine ca a dat aceasta ploaie. Ca eu sa ma pot descarca in taina, plangand cu lacrimi. Lacrimile erau un surplus de apa, de aceea din lacul micut a devenit o mare, mare pentru pesti. Acum ca tot vorbim de pesti va spun de povestioara pe care o citeam cand eram mic " Pestisorul de aur ". Nu mai stiu sigur cum era, dar parca pestele a fost prins de un pescar sarac. Dupa ce l-a prins si i-a dat drumul, pestele i-a indeplinit cateva dorinte. Pescarul si sotia lui au devenit bogati, traiau bine pana cand nevasta, tot timpul dorindusi mai mult i-a spus sotului sa ii ceara pestisorului ceva mai mult, ceva care pe pestisor la deranjat. Resemnat, a plecat si lea luat si tot ce le dadusera. Asa si noi, dorim mai mult decat putem duce.
Marea a devenit ocean, dar nu din cauza lacrimilor mele, care dupa un timp au incetat. A inceput sa bata si vantul, iar apa imi ajungea pe la picioare. Nu imi pasa daca ma innec pentru ca stiam ca nu se va intampla. Si tot stateam pe banca cu lacustele pe umar si cu palma intinsa, acolo fiind sursa apei.