Un imperiu al ironiei

Un imperiu al ironiei, un imperiu plin doar cu ironie care incet, incet se transforma in tristete fara vorbe. Sunt acele lacrimi care curg mute in suflet, care cu timpul iti provoaca alte dureri. Aici am ajuns din cauza mea? Am ajuns in fata prafului din imperiu, care candva era stralucitor, nu ca acum, o simpla ruina uitata si ocolita. Anii trec, zilele, minutele, nimeni nu te asteapta pe tine, pe mine. Aici eu am ajuns, pe treptele reci din piatra ale frumosului palat de altadata. In cinstea lui inchin acum o lacrima de apa. Dar nici lacrima nu tine mult, vantul a batut plin de sentimente si a luat-o. Sentimente pe care nu credeai vreodata sa le simti, dragostea nesilita. Ura preconceputa care numai din cauza altora a devenit ceea ce e este intr-un sfarsit indiferenta. Dintr-un foc marunt iti schimbi cursul. Dar cineva observa? Poate nu vrea sa spuna sau poate nici nu si-a dat seama. In fapt este vina mea, eu plin de incredere, urcat pe tron m-am dus spre pieire. Ca un rege urat de supusi, in final ajunge cu capul la picioare sau cu genunchii pe jos in fata tronului gol, care va ramane asa cum e. Ai fost rege, iar acum esti un cersetor. Ceri sa te urci inapoi pe tron, ceri iertarea cu rasplata, ceri ce nu se va intampla. Nu se va intampla pentru ca nu vei mai vrea. Atunci cand esti pe ultima treapta, cu mana langa coroana, atunci vei sti unde ai ajuns din cauza acelui tron sfidator care doreste sa se hraneasca cu tine, sa te consume pana la ultima lacrima. Si te intorci inapoi, pe trepte acolo unde erai si mai devreme, acolo unde cereai iertare. Cereti iertare, dar nu cu rasplata. Rasplata se va vedea in timp, in vorbe sau in sentimente. Va trebui sa cobori, sa accepti ca ai coborat si sa nu vrei sa te mai intorci.
Am pus coroana pe umarul tronului, iar pe mine m-am mutat in spatele lui.